>>Anita<<
...::~Admin~::...
 Din: lumea アニメ
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 570
|
|
Multumesc de idee, dar il fac pur si simplu ca o poveste si apropo, in curand o sa raman fara capitole, e inca in constructie  Iar bacul e musafir la mine... Gata cu offul!
Cinci
Când m-am trezit, toate rănile mele fuseseră spălate, dezinfectate și pansate. Îmi simțeam întregul corp ca o rană deschisă, dar nu se compara cu felul în care mă simțisem cu o zi înainte. Sau... cât timp trecuse de când fusesem adusă acasă?
— Yoichi...
Vocea mea suna ca un clopot ruginit. Ușa s-a deschis imediat, iar el a intrat rapid, aterizând lângă pat, pe partea mea. Și-a pus o mână pe fruntea mea, mângâindu-mă gingaș și cu atenție sporită pe obraz, ajungând până la buze. Apoi a zâmbit ca și cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
— Cum te simți?
— Mai bine.
— Nu minți.
Am zâmbit. Eu, dintre toate persoanele, să-l mint pe el...
— Mă doare tot corpul, aste vrei să auzi?
— Nu. Dar prefer adevărul.
Și zâmbetul i-a dispărut de pe chip.
— Iartă-mă. Nu fii speriat, o să-mi revin. Ai făcut treabă bună cu rănile mele. De unde ai învățat?
— Mama mea m-a învățat, a răspuns cu greutate. Ea... m-a învățat.
S-a ridicat, întorcându-se cu spatele, vizibil trist acum.
— Îmi... îmi pare rău. Nu am vrut să aduc vorba de subiectul ăsta. „Cu toate că nu știu nimic despre asta”, am continuat în minte, acum și eu întristată.
— Au murit, l-am auzit spunând cu spatele la mine. Au murit acum doi ani într-un accident de mașină.
Am deschis gura să spun ceva, dar ce puteam zice? „Îmi pare rău”? „Condoleanțe”? „N-am știut”? Așa că am preferat să tac.
— Se grăbeau să ajungă la petrecerea de ziua mea. Acum era din nou cu fața spre mine. Era impasibil. Cu toate că le spusesem cu câteva zile înainte că nu era necesară nicio petrecere, ei n-au vrut să audă. Se întorceau cu tortul de la patiserie, iar într-o intersecție... cineva a intrat pe roșu. Au murit pe loc.
— Yoichi... n-ar fi trebuit să întreb atunci, îmi pare rău.
— Toți au dat vina pe mine, mai ales frații mei, cu care mă înțelegeam cel mai bine pe lume. Asta, pe lângă vestea accidentului, m-a dărâmat complet. Ei au plecat de aici, iar eu am rămas cu casa. N-a existat niciun testament, dar cum n-a vrut-o nimeni, am hotărât să o iau eu în primire, mai ales că tocmai împlinisem vârsta majoratului. Așa că, din punct de vedere legal, e a mea.
— Oprește-te...
— Nu am mai vorbit cu niciuna din rudele mele, cu atât mai puțin cu frații mei, pentru că toți mă consideră vinovat. Eu, criminalul. Ha, iar îmi vine să râd!
Și a început să râdă într-un mod destul de sinistru, încât mă... speria.
— Yoichi, încetează...
— Eu n-am rănit nici o muscă toată viața mea, apoi brusc mi-am ucis părinții fără ca măcar să fiu prezent! Nici măcar eu nu mă credeam în stare de așa ceva.
Și iar a râs. Era un râs atât de amar, de plin de tristețe și amăgire, trădat fiind de persoanele la care ținea cel mai mult. La fel ca mine... Și uram să-l văd în starea aia. M-am ridicat brusc din pat, indiferent cât de tare mă înțepa fiecare părticică din trup, m-am apropiat de el și l-am îmbrățișat cât de tare am putut.
— Taci... Te implor, nu mai spune nimic. Te rog. Te rog...
Și l-am strâns și mai tare. Curând și el m-a luat în brațe, mă strângea ușor, atent să nu mă rănească. Dar nu plângea.
— Iartă-mă, Chou. Îmi pare rău. Îmi pare rău... Pentru o clipă, ni s-au întâlnit privirile, el m-a atins încet pe obraz și m-a sărutat pe frunte. Iartă-mă, a spus înainte să mă pună iar în pat și să îmi verifice din nou rănile.
Pentru că depusesem un oarecare efort, multe din ele sângerau iar, dar a scos rapid o sticluță cu o soluție verde și niște vată medicinală din noptiera de lângă pat. Cu multă grijă mi-a scos bandajele și a tamponat peste ele cu soluție, după care mi-a schimbat bandajele cu unele noi. M-a usturat puțin, dar n-am scos niciun scâncet.
— De cât timp dorm? am întrebat imediat cum a terminat să-mi îngrijească rănile.
— De 24 de ore.
— Așa de mult?!
— Mda. Începeam să-mi fac griji.
— Ah, e numai vina mea. Dacă aș fi fost mai puternică...
— Nu. E vina mea că nu pot face vrăji mai eficiente.
— Yoichi, a fost prima noastră luptă, nu te poți aștepta să meargă totul strună. Ar fi trebuit să fiu mai rezistentă, la urma urmei... am simțit durerea zilnic timp de zece ani.
Ne-am uitat unul la altul câteva secunde. Îi povestisem în treacăt despre viața mea, iar după ce auzisem în ziua aia, cred că avusesem parte de destulă dramă pentru un timp. Ca să evităm momentul stânjenitor, s-a oferit să-mi aducă ceva de mâncare, arătam destul de slăbită. S-a întors în cinci minute cu o tavă plină cu bunătăți. Părea că se străduise toată noaptea să le pregătească. Vai, și ce gustoase erau.
— Trebuie să merg până la supermarket. Am rămas fără suc de fructe.
— Da, chiar mi-ar fi poftă de unul. Poți să iei unul de mere roșii?
— Sigur. Mă întorc imediat. Să termini de mâncat.
I-am zâmbit, semn că putea să stea liniștit.
ͼͽ
Trecuseră peste 45 de minute, dar Yoichi încă nu apăruse. Acum era rândul meu să-mi fac griji. Din păcate, încă nu îmi cumpărasem un telefon mobil, dar atunci ar fi fost potrivit. El avea unul încă de când mă primise în casa lui, deși nu îl folosea. „Nu am pentru ce.”, mi-a spus. Doamne, oare unde era? Supermarketul era la o distanță de numai zece minute pe jos, și nu se putea să-i ia atât de mult să cumpere un suc de mere. Ceva nu era în regulă. Și chiar când simțeam că o luam razna de îngrijorare, am auzit cheia învârtindu-se în broască. Venise acasă.
— Yoichi?
— Da, Chou. S-a întâmplat ceva? a întrebat, intrând în cameră cu un pahar curat și o sticlă de carton cu suc dulce de mere.
— De ce a durat atât? Mi-am făcut multe griji!
— Oh... Scuze. A fost coadă.
Dar mi-am dat seama pe loc.
— Știi bine că nu ne putem minți între noi. Am încercat asta, îți amintești? Ca test. Așa că spune-mi adevărul.
Zâmbetul fals i-a dispărut de pe buze, mi-a turnat tăcut niște suc în pahar și mi l-a întins. L-am luat din mâna lui, fără să îmi mișc privirea de la el. Și am așteptat.
— Am întâlnit pe cineva.
— Pe cine? am întrebat repede. Nu mă simțeam în stare de o nouă luptă.
— Un copil. Și un adult. Un sacrificiu și un luptător.
— O, nu...
— Nu, nu! Nu m-au provocat la o luptă. M-au ajutat.
— Te-au ajutat? Cu ce?
— Să mă perfecționez. Pentru tine.
— Yoichi... Nu trebuie să te forțezi așa! Lucrurile vor merge de la sine, în timp, legătura dintre noi va spori, iar puterile tale la fel. Și rezistența mea, de asemenea. Știu asta!
— Da, dar nu pot permite să te rănești iar. Luptătorul s-a oferit să mă ajute. Bine, de fapt, sacrificiul i-a spus, iar el a acceptat. Luptătorul ăla... are o putere incredibilă. N-am mai întâlnit așa ceva. Mi-a spus că a studiat la academie, la Academia Șapte Luni. Și acum, pot învăța și eu.
— Când... vei începe?
— Mâine dimineață. Deocamdată voi studia câteva vrăji mai avansate, apoi le voi aplica.
— Cum le vei aplica? Iar vom intra în luptă?
— Nu. Doar eu. Tu te vei odihni.
— Poftim?! Dar nu poți lupta singur!
— Ba da. Pe modul auto.
— Auto? Ce înseamnă?
— Adică va fi doar luptătorul în bătălie, fără sacrificiu.
— Ai innebunit?! Vrei să-mi iei locul în pat sau ce?
— Nu-ți voi lua locul, stai liniștită. Mi-a dăruit un zâmbet de parcă totul ar fi fost perfect în lume, s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit ca unei iubite, fâcându-mă să mă înroșesc până în vârful degetelor: Mă voi gândi la tine și voi avea grijă. Promit.
Și a zâmbit iar. Era contagios, dar i-am zâmbit și eu.
— O să ai de-a face cu mine dacă nu te ții de promisiune.
— Da, sunt conștient de asta.
Restul zilei a trecut cu greu. Îmi era teamă să mă mai ridic din pat, dar Yoichi a fost mereu lângă mine, ajutându-mă de ori de câte ori îi ceream. Dar nu ca un luptător, ci ca un prieten. Unul foarte apropiat.
_______________________________________
Click.
|
|
Personajele, pe langa cele din anime, sunt originale.
